Frumoasa Aliki

Mai intai m-a frapat o imagine descoperita pe internet, atunci cand am predocumentat calatoria in Thassos: tentacule de caracatita, intinse la uscat, cu carlige de rufe multicolore. Era, inainte de toate, un clenci pentru turisti.
La Aliki, pe un promontoriu din sud-estul insulei, aveam sa descopar si sa fotografiez eu insumi plaja, privita printre tentaculele de octopus. Insa, mai mult decat atat, am descoperit aici un preaplin de legende si arome. La numai cativa zeci de metri distanta de terasa imbietoare, se afla ruinele unei agora antice si, pe deal, ramasitele unei bazilici din secolul al V-lea.
CETATEA. Legenda spune ca, in Antichitate, Peninsula Aliki a fost condusa de Regina Aliki. Frumoasa Aliki. Se observa si acum pe coasta peninsulei ramasitele vechii cetati, iar valurile aduc si azi, cand si cand, resturi de vase antice pe care le depun pe tarm.
Pe langa aceste vestigii s-au mai gasit si doua sanctuare construite in jurul secolului al VII-lea in Golful Ierihon, iar in interiorul acestora s-a descoperit o statuie de bronz a unui "Kouros" - denumirea data unui tanar atlet grec.
MARMURA SI MAREA. Daca te incumeti sa urci cativa pasi pe colina, bazilica ruinata te primeste, cu singura-i coloana ramasa intreaga in picioare, de veghe. Iar dincolo de ea, privelistea te uluieste. Abandonata, una dintre fostele cariere de marmura pare o nava pe jumatate scufundata in mare. A functionat pana in anul 365, cand din cauza unui cutremur a fost parasita de muncitori, iar acum a devenit monument istoric. Dovada cantitatii mare de marmura extrasa din Aliki este si Marmarostra - drumul de marmura - , care leaga Aliki de Limenas.
Dupa lungi momente de contemplatie, pe fundalul marii ce-si sparge val dupa val de stanca, ma intorc la taverna de pe celalalt tarm al peninsulei. Aici, ma asteapta o salata greceasca, o portie de caracatita pe gratar si un pahar cu ouzo, ametitoarea bautura cu mastih. La sfarsitul mesei, patroana tavernei imi aduce ea insasi, din partea casei, halva greceasca, indulcita cu miere si aromata cu scortisoara...
Din larg se aude cant de sirene, ori poate canta, pornita pe mari in vasu-i de aur, frumoasa Aliki...

"Baiat de pravalie. Nu e magazin sau taverna in Thassos unde, peste vara, sa nu intalnesti un adolescent surazator sa te serveasca. De mici, invata ca turismul le poate asigura hrana."

"Tentacule de octopus, atarnate pe sfoara. O priveliste nu tocmai rara in Thassos. Nu stiu cat este un mod de a prezerva carnea vietuitoarelor marine si cat un mod de a atrage turistii..."

In Jurnalul national, Jurnalul de bucatarie din 4 octombrie 2006

Pranzul piratilor

"Ionio" - batranul vas din lemn "cum nu se mai gaseste altul in toata Mediterana" (imi spusese Dimos, "piratul" cu chipul strabatut de cicatrice si voce grava, baritonala) - inainta de-a lungul coastelor sud-estice ale Thassosului. Pornisem din Golful Limenariei vreo 20 de persoane, intre care si patru sarbi, in cautarea unor aventuri exotice, fermecati si de clasicele povesti cu sirene cu glas tanguios - i se mai spune si Insula Sirenelor, nu? - ori de intamplari cu pirati si fecioare rapite. Vasul se napustise deja in larg, infiorandu-ne pantecele cu tangajul lui, cand am fost chemati la micul dejun. Era doar o pregatire generala pentru ceea ce, in programul croazierei, avea sa se numeasca "pranzul piratilor".
LEGENDELE. Athosul se vedea parca la o aruncatura de bat peste mare. Ti-era teama sa vorbesti cu glas prea ridicat, sa nu te auda sfintii de dincolo de valuri.
Apa era limpede, de-i ghiceai adancul, cerul - senin, un turcoaz bland, in competitie cu turcoazul apelor - te facea sa te simti, in trupul corabiei, ca Iona in trupul balenei. Nu, balene nu sunt, pe-aici, delfinii ratacesc, in legenda, prin barba ravasita a lui Neptun, iar pestii (pe care am incercat a-i prinde intr-unul dintre golfuri) sunt poate prea dibaci pentru tehnica noastra de pescari incepatori. Asa ca, in ciuda avertismentelor lui Dimos - "No fish - no food!" - am strans unditele in carligul carora ni se prinsesera numai iluzii. E mai cuminte reveria in razele soarelui de septembrie. Ori iscodirea cu ochi mult-prea-curios a malurilor stancoase, pe langa care roiesc alcionii, pasari indragostite, blestemate de zei sa nu se intalneasca niciodata. Legenda spune ca pentru cine stie ce impotrivire - o poveste de dragoste si gelozie se ascunde aici - , zeii au hotarat ca un rege grec si frumoasa lui sotie sa se transforme in doua pasari care sa se caute mereu, fara a se intalni. Sa-si faca pe stanci, in bataia valurilor, cuibul, pe care mereu maniile vremii sa-l strice. Si numai de doua ori pe an, in miez de iarna, cate sapte zile o data, vantul si valul sa stea si cei doi indragostiti sa se intalneasca, binecuvantat fiindu-le culcusul cu urmasi...
PRANZUL. Ochiul se intoarce dinspre tarmuri spre ape si apoi din nou spre stancile de care sta agatat vreun maslin. Dulcea navigare prin golfuri de azur si lungile scufundari in apele de smarald fac sa ne razbeasca, pana la urma, foamea. Foamea care nu tine cont de frumusete. Si atunci, unul dintre vajnicii marinari incepe sa aprinda carbunii, pe gratar se pregateste suvlaki (un fel de frigarui cu carne de berbec), vinul incepe nestavilit sa curga si Dimos sa cante; si pare ca Zorba Grecul poposeste dintr-o data langa noi.
Gasindu-ti echilibrul in miscarile navei, musti zdravan dintr-un suvlaki, incerci si gustul salatei taranesti, cu legume din belsug si, chiar inainte de a te satura, simti ca nu pranzul conteaza, ci apa si cerul, corabia si cantecul lui Dimos.

"O portie de suvlaki, gatita marinareste, pe gratarul asezat deasupra apelor - iata o experienta care merita incercata"

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 4 octombrie 2006